Te-am simţit mereu în vers;
Cum mă chemai la tine de departe
Să-mi laşi zălog întregul Univers,
Al poeziei care ne desparte!
Când se-nfioară apa din izvoare,
Flămândă lângă tine vin, poemul meu.
S-adun cuvintele până spre seară;
Poruncă ce mi-a dat-o Dumnezeu!
Şi nu voi pregeta de-acum -nainte,
Din tot ce-am fost, nici nu mai pot să fiu!
Pe tâmple-mi arde dorul de cuvinte;
Şi se topeşte în condei atunci când scriu.
08 01 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu