17 05 2013 ora 16:35
Niciodată nu mi-a plăcut să ies în evidenţă, cu nimic, am stat
ascunsă în umbra mea şi am căutat să nu mă fac, nici simţită, trecând cu
paşii ascunşi, pe unde mă purtau gândurile. Copilăria, mi-a fost
liniştită şi s-a desfăşurat pe un singur drum(cu dus-întors),
grădiniţă-acasă; cu bicicleta, pe jos, sau căruţa, când veneau de la
câmp. La şcoală, mergeam singură, era la o azvârlitură de băţ, de casa
unde locuiam; apoi, drumul s-a întins pe 12 km, când am mers la
liceu(tot pe jos, sau cu ce apucam, 6 km dus, 6 km întors) cu escale,
primărie, gară sau S.M.A. (să golim vezica), nu eram singura proprietară
de navetă. Am fost un copil bun, ultima născută în familie; fratele şi
sora, la distanţe de câte 4 ani, între fiecare. Cu fratele, mai mare
fiind, mă împăcam cel mai bine, cu sora eram ca, câinele cu pisica, tot
timpul ne ciondăneam.
Clipele treceau ca şi
anotimpurile, cu plecările la casa lor, cu iubiri pierdute şi regăsite.
Eram mai mămoasă, nu făceam 2 paşi, fără mama; chiar dacă mi se spunea
"du-te în cutare loc", nu plecam fără ea. În primul concediu de odihnă,
am plecat la Braşov(cu mama); vroiam să petrecem 23 August în
Poiană(ziua naţională a României Comuniste). Aveam rude acolo, un
unchi(Dumnezeu să-l odihnească) din partea tatei; am ajuns pe 20 august,
pe la prânz am stat pe 21 în casă la rude, vedeam Bucegii din balcon,
atât aş fi vrut să urc pe munte, să respir, să zbor, să evadez din mine,
măcar pentru câteva ore, dar cu cine să urci, mama nu vroia, rudele
erau deja aerate de munte, numai eu tânjeam la ozonul de pe creste; de
mică am iubit muntele, dar n-am avut parte de el. Pe 22 dimineaţa, am
strâns bagajul şi-am plecat spre casă, cu gând să facem, o excursie
măcar, până în Poiană şi aşa am făcut; am vizitat aproape tot ce se
putea vizita, acolo sus(m-am bucurat puţin de munte) că pe 23, eram deja
acasă şi cu banii de concediu, intacţi.
Ce vremuri erau atunci, nu ca acum, când auzi atâtea nimicnicii.
M-am
căsătorit, cum fac fetele când ajung la vârsta măritişului, nu ştiu
dacă a fost din prea multă dragoste, dar trebuia s-o fac şi p-asta. Am
sta cu soacra 9 luni, dar a trebuit să ne mutăm(că nu se putea trăi în
condiţiile respective); când m-am văzut în casa mea, am simţit că m-am
născut a doua oară; eram la fel de singuratică şi neîmplinită, chiar
dacă eram însărcinată, speram să-mi dedic viaţa familiei şi copilului ce
urma să vină. În mare parte aşa a fost, numai că, ceva parcă-mi lipsea.
Când prindeam un moment de linişte, scriam, mă ascundeam în poezie şi
în amintirile primei iubiri(amintiri frumoase ce mă bântuiau în nopţile
în care nu puteam să dorm.) Scriam, dar cine, cui s-arăţi, scriam pentru
mine şi mă ascundeam în toate cuvintele rămase fără replică.
În
timpul sarcinii m-am îmbolnăvit, de fapt atunci s-a declanşat boala(
aveam 5 luni de sarcină şi lipsă de calciu, nu aveam voie să dau naştere
la copii) dar, prin comisii şi examene medicale amănunţite, am convenit
să duc sarcina până la capăt. De întrerupere de sarcină nu putea fi
vorba, era prea mare şi riscam mai mult. Acum, mulţumită Bunului
Dumnezeu, am un băiat cât bradul. Că am rămas eu cu sechele, nu mai
contează, bine că este el sănătos şi la treaba lui, cu servici bun şi cu
perspective, cu ajutorul lui Dumnezeu.
N-am scris nimic
despre mine, pentru că n-am vrut; şi m-am considerat mereu un om normal,
în ciuda handicapului meu. Am lăsat să se vadă doar sufletul, prin ceea
ce am scris...
Atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu