Poem sfâșiat (unor prieteni dragi)

Nu sunt decât un suflet mic
prea chinuit de soartă...
Cu tine-am început să mă ridic,
iubirea ta mă poartă

Pe munți înalți de deznădejde
când sui, să mă mai rog
Ca sănătatea ta, să o pot drege,
dar nu-s decât un rob.

Mă doare rău, iubirea ta
și dorul meu de tine,
Mă doare sufletul că viața-i grea
și vreau să-ți fie bine

Din mine-aș rupe și ți-aș da
frânturi de sănătate...
Ca tu iubite, să te poți vindeca,
dar știu că nu se poate

Mă doare dragostea ce-ți port
iar inima, mi-e frântă...
Câtă durere, pot oare să suport,
când e atât de-adâncă?

Mă rog, durerea s-o înfrunți
cumpăna vieții s-o poți trece,
Mă rog mai mult să nu renunți,
însă calvarul, mă petrece.

Mă doare suferința-ți grea
ce trupul tânăr îți sfâșie
Cum să te pot scoate din ea,
din cea mai aprigă urgie

Am strâns în lacrimi, disperarea
dar, nu mai pot să plâng
Dă-mi Doamne și acum puterea,
nu mă lăsa oftând...